keyboard_tab Contratti di vendita di beni conformi 2019/0771 RO

(4) Comerțul electronic reprezintă un factor esențial de creștere pe piața internă.

  Cu toate acestea, potențialul său de creștere este departe de a fi exploatat în totalitate.

  Pentru a consolida competitivitatea Uniunii și pentru a stimula creșterea economică, Uniunea trebuie să acționeze rapid și să încurajeze actorii economici să valorifice pe deplin potențialul oferit de piața internă. Întregul potențial al pieței interne poate fi valorificat numai dacă toți participanții de pe piață beneficiază de un acces facil la vânzările transfrontaliere de bunuri, inclusiv la tranzacțiile comerciale electronice.

  normele de dreptul contractelor pe baza cărora participanții de pe piață încheie tranzacții se numără printre factorii principali care influențează deciziile întreprinderilor de a oferi bunuri la nivel transfrontalier.

  normele respective afectează și disponibilitatea consumatorilor de a accepta și de a avea încredere în acest tip de achiziție.

(5) Evoluția tehnologică a condus la o piață din ce în ce mai mare a bunurilor care încorporează conținut digital sau servicii digitale sau sunt interconectate cu acestea.

  Dat fiind numărul tot mai mare de astfel de dispozitive și creșterea rapidă a ratei de adoptare a acestora de către consumatori, este necesară o acțiune la nivelul Uniunii pentru a asigura existența unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor și pentru a spori securitatea juridică în ceea ce privește normele aplicabile contractelor de vânzare a unor astfel de produse.

  Sporirea securității juridice ar contribui la sporirea încrederii consumatorilor și a vânzătorilor.

(6) normele Uniunii aplicabile vânzărilor de bunuri sunt încă fragmentate, deși a fost deja realizată o armonizare deplină a normelor referitoare la condițiile de livrare și, în cazul contractelor la distanță sau a contractelor negociate în afara spațiului comercial, a cerințelor de informare precontractuală, precum și a dreptului de retractare prin Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului (3).

  Alte elemente contractuale esențiale, cum ar fi criteriile de conformitate, măsurile corective în caz de neconformitate cu contractul și principalele modalități de punere în aplicare a acestora fac în prezent obiectul unei armonizări minime în conformitate cu Directiva 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului (4).

  Statelor membre li s-a permis să prevadă standarde mai stricte decât cele ale Uniunii și să introducă sau să mențină norme care să asigure un nivel și mai ridicat de protecție a consumatorilor. În cadrul acestui demers, statele membre au acționat cu privire la diverse aspecte și în grade diferite.

  Prin urmare, în prezent, dispozițiile care transpun Directiva 1999/44/CE în dreptul intern diferă în mod semnificativ în ceea ce privește elementele esențiale, cum ar fi absența sau existența unei ierarhii a măsurilor corective.

(7) Disparitățile existente pot avea un efect negativ asupra întreprinderilor și consumatorilor. În conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului (5), întreprinderile care își direcționează activitățile către consumatorii din alte state membre trebuie să țină seama de normele de drept obligatorii în materie de contracte de consum din țara de reședință obișnuită a consumatorului. Întrucât aceste norme diferă de la un stat membru la altul, întreprinderile se pot confrunta cu costuri suplimentare. În consecință, multe întreprinderi ar putea prefera să își continue activitatea pe piața internă sau să exporte numai către unul sau două state membre.

  Această alegere a minimizării expunerii la costurile și riscurile asociate cu tranzacțiile transfrontaliere duce la pierderea unor oportunități de expansiune comercială și de economii de scară. În mod special sunt afectate IMM-urile.

(9) Deși vânzările online de bunuri constituie marea majoritate a vânzărilor transfrontaliere în Uniune, diferențele dintre dispozițiile de drept intern în materia contractelor îi afectează și pe comercianții cu amănuntul care utilizează canale de vânzări la distanță și pe vânzătorii cu amănuntul care efectuează vânzări „față în față” și îi împiedică să se extindă în afara frontierelor naționale.

  Prezenta directivă ar trebui să includă toate canalele de vânzări, pentru a crea condiții de concurență echitabile pentru toate întreprinderile care efectuează vânzări de bunuri destinate consumatorilor.

  Prin stabilirea unor norme uniforme pentru toate canalele de vânzări, prezenta directivă ar trebui să evite orice divergențe care ar crea sarcini disproporționate pentru numărul tot mai mare de comercianți cu amănuntul care vând în Uniune pe toate canalele.

  Necesitatea menținerii unor norme coerente privind vânzările și a unor garanții pentru toate canalele de vânzări a fost confirmată în contextul verificării de către Comisie a adecvării legislației în materie de protecție a consumatorilor și de marketing, publicată la 29 mai 2017, care a vizat și Directiva 1999/44/CE.

(10) Prezenta directivă ar trebui să prevadă norme care se aplică vânzărilor de bunuri, inclusiv bunuri cu elemente digitale, numai în ceea ce privește principalele elemente contractuale necesare pentru a depăși obstacolele legate de dreptul contractelor în cadrul pieței interne. În acest scop, ar trebui să fie pe deplin armonizate normele privind cerințele de conformitate, măsurile corective aflate la dispoziția consumatorilor în cazul în care bunurile nu sunt conforme cu contractul și principalele modalități de punere în aplicare a acestor măsuri corective, iar nivelul de protecție a consumatorilor ar trebui sporit față de cel oferit de Directiva 1999/44/CE.

  Existența unor norme pe deplin armonizate privind o serie de elemente esențiale ale dreptului contractelor de consum le-ar facilita întreprinderilor, în special IMM-urilor, posibilitatea de a își oferi produsele în alte state membre.

  Consumatorii ar beneficia de un nivel ridicat de protecție și de creșterea nivelului de bunăstare prin armonizarea deplină a normelor esențiale.

(11) Prezenta directivă completează Directiva 2011/83/UE. În timp ce Directiva 2011/83/UE stabilește în principal dispoziții privind cerințele de informare precontractuală, dreptul de retragere din contractele la distanță și din contractele negociate în afara spațiilor comerciale și normele privind livrarea și transferul riscului, prezenta directivă introduce norme privind conformitatea bunurilor, măsurile corective în caz de neconformitate și modalitățile de punere în aplicare a acestora.

(13) Prezenta directivă și Directiva (UE) 2019/770 a Parlamentului European și a Consiliului (6) ar trebui să se completeze reciproc. În timp ce Directiva (UE) 2019/770 prevede norme privind anumite cerințe referitoare la contractele de furnizare de conținut digital sau de servicii digitale, prezenta directivă prevede norme privind anumite cerințe referitoare la contractele de vânzare de bunuri. În consecință, pentru a răspunde așteptărilor consumatorilor și a asigura un cadru juridic clar și simplu pentru comercianții de conținut digital sau de servicii digitale, Directiva (UE) 2019/770 se aplică furnizării de conținut digital sau de servicii digitale, inclusiv de conținut digital furnizat pe suport material, cum ar fi DVD-urile, CD-urile, unitățile flash pentru USB și cardurile de memorie, precum și suportului material, cu condiția ca suportul material să servească exclusiv ca suport al conținutului digital. În schimb, prezenta directivă ar trebui să se aplice contractelor de vânzare de bunuri, inclusiv bunuri cu elemente digitale care necesită un conținut digital sau un serviciu digital pentru a-și îndeplini funcțiile.

(15) Prezenta directivă ar trebui să se aplice contractelor de vânzare de bunuri, inclusiv bunuri cu elemente digitale în cazul cărora absența conținutului digital sau a serviciului digital încorporat sau interconectat ar împiedica bunurile să își îndeplinească funcțiile și în cazul cărora conținutul digital sau serviciul digital este furnizat împreună cu bunurile în temeiul contractului de vânzare referitor la aceste bunuri.

  Stabilirea faptului că furnizarea de conținut digital sau de servicii digitale încorporate sau interconectate face sau nu parte din contractul de vânzare cu vânzătorul ar trebui să depindă de conținutul contractului respectiv.

  Ar trebui să fie incluse aici conținutul digital sau serviciile digitale încorporate sau interconectate a căror furnizare este explicit prevăzută de contract.

  Ar trebui, de asemenea, să fie incluse aici contractele de vânzare care pot fi înțelese ca având ca obiect furnizarea de conținut digital specific sau de servicii digitale specifice care sunt normale pentru bunurile de același tip și la care consumatorul s-ar putea aștepta în mod rezonabil, dată fiind natura bunurilor și ținându-se seama de orice declarație publică făcută de vânzător sau în numele acestuia ori de alte persoane situate în amonte în cadrul lanțului de tranzacții, inclusiv producătorul.

  De exemplu, în cazul în care un anunț publicitar ar prezenta un televizor inteligent ca integrând o anumită aplicație video, aceasta ar fi considerată a face parte din contractul de vânzare.

  Această condiție ar trebui să se aplice indiferent dacă conținutul digital sau serviciul digital este preinstalat în cadrul bunului ca atare sau dacă acesta trebuie descărcat ulterior pe un alt dispozitiv și este numai interconectat cu bunul.

  De exemplu, un telefon inteligent ar putea fi prevăzut cu o aplicație preinstalată standardizată, furnizată în temeiul contractului de vânzare, cum ar fi aplicația pentru alarmă sau aplicația pentru aparat fotografic.

  Un alt exemplu ar putea fi cel al unui ceas inteligent. Într-un astfel de caz, ceasul însuși ar fi considerat drept bunul cu elemente digitale care își poate îndeplini funcțiile numai prin intermediul unei aplicații care este prevăzută în contractul de vânzare, dar care trebuie descărcată de consumator pe un telefon inteligent; aplicația fiind așadar elementul digital interconectat.

  Această condiție ar trebui, de asemenea, să se aplice și în cazul în care conținutul digital sau serviciul digital încorporat sau interconectat nu este furnizat de către vânzătorul însuși, ci este furnizat de către un terț în temeiul contractului de vânzare.

  Pentru a evita incertitudinea, atât pentru vânzători, cât și pentru consumatori, în cazul în care nu se știe sigur dacă furnizarea conținutului digital sau a serviciului digital face parte din contractul de vânzare, ar trebui să se aplice normele din prezenta directivă. În plus, stabilirea unei relații contractuale bilaterale între vânzător și consumator din care face parte furnizarea de conținut digital sau de servicii digitale încorporate sau interconectate nu ar trebui să fie afectată de simplul fapt că, pentru a beneficia de conținutul digital sau de serviciile digitale în cauză, consumatorul trebuie să își dea acordul pentru încheierea cu un terț a unui acord de licență.

(18) Prezenta directivă nu ar trebui să afecteze dispozițiile de drept intern în ceea ce privește aspectele care nu sunt reglementate de prezenta directivă, în special în ceea ce privește legalitatea bunurilor, prejudiciile și o serie de aspecte ale dreptului general al contractelor precum încheierea, valabilitatea, nulitatea ori efectele contractelor.

  Același lucru este valabil și în ceea ce privește consecințele încetării contractului și pentru anumite aspecte privind repararea și înlocuirea, care nu sunt reglementate de prezenta directivă.

  Atunci când reglementează drepturile părților de a amâna îndeplinirea obligațiilor lor sau a unei părți a acestora până la îndeplinirea de către cealaltă parte a obligațiilor sale, statele membre ar trebui să dispună în continuare de libertatea de a reglementa condițiile și modalitățile practice potrivit cărora consumatorul poate amâna plata prețului.

  Statele membre ar trebui, de asemenea, să dispună în continuare de libertatea de a reglementa dreptul consumatorului la despăgubiri pentru prejudiciile suferite ca urmare a unei încălcări de către vânzător a prezentei directive.

  De asemenea, prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere dispozițiilor de drept intern care nu privesc în mod special contractele încheiate cu consumatorii și care prevăd anumite măsuri corective pentru anumite tipuri de defecte care nu erau aparente în momentul încheierii contractului de vânzare, și anume dispozițiilor de drept intern care pot stabili norme specifice pentru răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse.

  De asemenea, prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere dispozițiilor de drept intern care prevăd măsurile corective necontractuale pe care le are la dispoziție consumatorul în caz de neconformitate a bunurilor împotriva unor persoane situate în amonte în cadrul lanțului de tranzacții, de exemplu producătorii sau a altor persoane care îndeplinesc obligațiile unor astfel de persoane.

(21) De asemenea, statele membre ar trebui să dispună de libertatea de a extinde domeniul de aplicare al normelor din prezenta directivă la contracte care sunt excluse din domeniul de aplicare al prezentei directive sau de a reglementa în alt mod asemenea contracte.

  De exemplu, statele membre ar trebui să aibă în continuare libertatea de a extinde protecția oferită consumatorilor prin prezenta directivă și la persoane fizice sau juridice care nu sunt consumatori în sensul prezentei directive, cum ar fi organizațiile neguvernamentale, întreprinderile nou-înființate sau IMM-urile.

(24) Pentru a găsi un echilibru între cerința securității juridice și un nivel adecvat de flexibilitate a normelor juridice în prezenta directivă, orice trimitere la ceea ce se poate aștepta de la o persoană sau de către o persoană ar trebui înțeleasă ca o trimitere la ceea ce se poate aștepta în mod rezonabil.

  Standardul privind caracterul rezonabil ar trebui să fie determinat în mod obiectiv, având în vedere natura și scopul contractului, circumstanțele cazului, precum și uzanțele și practicile părților în cauză.

(25) Pentru a oferi claritate cu privire la ceea ce poate aștepta un consumator de la bunuri și la ceea ce ar face obiectul răspunderii vânzătorului în cazul neonorării livrării conform așteptărilor, este esențială armonizarea pe deplin a normelor în scopul de a determina conformitatea bunurilor.

  Orice trimitere la conformitate în prezenta directivă ar trebui să se refere la conformitatea bunurilor cu contractul de vânzare. În scopul de a proteja interesele legitime ale ambelor părți la un contract de vânzare, conformitatea ar trebui evaluată pe baza unor cerințe de conformitate atât subiective, cât și obiective.

(36) Pentru a asigura suficientă flexibilitate a normelor, de exemplu în ceea ce privește vânzarea de bunuri de ocazie, ar trebui să fie posibil ca părțile să se abată de la cerințele obiective de conformitate prevăzute de prezenta directivă.

  O astfel de abatere ar trebui să fie posibilă numai în cazul în care consumatorul a fost informat în mod explicit cu privire la aceasta și consumatorul o acceptă separat de alte declarații sau acorduri și în mod activ și fără echivoc.

(38) Prezenta directivă nu ar trebui să reglementeze înțelesul termenului „livrare”; reglementarea acestuia ar trebui să fie de competența dreptului intern. În special, acest lucru se aplică în cazul stabilirii acțiunilor pe care trebuie să le întreprindă vânzătorul pentru a-și îndeplini obligația de livrare a bunurilor. În plus, trimiterile la momentul livrării din prezenta directivă ar trebui să nu aducă atingere normelor privind transferul riscului prevăzute de Directiva 2011/83/UE și, prin urmare, puse în aplicare în dreptul intern al statelor membre.

(59) În cazul în care consumatorul obține dreptul la încetarea contractului din cauza neconformității, prezenta directivă ar trebui să prevadă norme numai cu privire la principalele efecte și căi de exercitare ale dreptului la încetarea contractului, în special obligația ca părțile să returneze ceea ce au primit.

  Astfel, vânzătorul ar trebui să fie obligat să ramburseze prețul primit de la consumator, iar consumatorul ar trebui să returneze bunurile.

(61) Principiul răspunderii vânzătorului pentru daune este un element esențial al contractelor de vânzare.

  Prin urmare, consumatorii ar trebui să aibă dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de o încălcare de către vânzător a prezentei directive, inclusiv pentru prejudiciul suferit ca urmare a unei neconformități.

  O astfel de despăgubire ar trebui să repună consumatorul, în cea mai mare măsură posibilă, în situația în care s-ar fi aflat în cazul în care bunurile ar fi fost conforme. Întrucât existența unui astfel de drept la compensație este deja asigurată în toate statele membre, prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere dispozițiilor de drept intern privind despăgubirea consumatorilor pentru prejudiciul cauzat de încălcarea acestor norme.

  Statele membre ar trebui, de asemenea, să dispună în continuare de libertatea de a reglementa dreptul consumatorului la despăgubiri în cazurile în care reparația sau înlocuirea a cauzat inconveniente majore sau a fost întârziată.

(62) În vederea asigurării transparenței, ar trebui prevăzute anumite cerințe pentru garanțiile comerciale, pe lângă cerințele precontractuale în materie de informare privind existența și condițiile garanțiilor comerciale, stabilite în Directiva 2011/83/UE. În plus, pentru a îmbunătăți securitatea juridică și a evita inducerea în eroare a consumatorilor, prezenta directivă ar trebui să prevadă că, în cazul în care condițiile privind garanția comercială cuprinse în anunțurile publicitare asociate sunt mai favorabile pentru consumator decât cele incluse în certificatul de garanție, ar trebui să prevaleze condițiile mai avantajoase. În fine, prezenta directivă ar trebui să prevadă norme privind conținutul certificatului de garanție și modul în care acesta ar trebui să fie pus la dispoziția consumatorilor.

  De exemplu, certificatul de garanție ar trebui să includă condițiile garanției comerciale și să menționeze faptul că garanția legală de conformitate nu este afectată de garanția comercială, clarificând faptul că condițiile garanției comerciale reprezintă un angajament suplimentar față de garanția legală de conformitate.

  Statele membre ar trebui să aibă libertatea de a stabili norme privind alte aspecte ale garanțiilor comerciale care nu sunt reglementate de prezenta directivă, de exemplu posibilitatea de a asocia alți debitori decât garantul la garanția comercială, cu condiția ca aceste norme să nu îi priveze pe consumatori de protecția acordată prin dispozițiile pe deplin armonizate ale prezentei directive referitoare la garanțiile comerciale.

  Deși ar trebui să își mențină libertatea de a impune furnizarea fără costuri a garanțiilor comerciale, statele membre ar trebui să se asigure că orice angajament din partea vânzătorului sau a producătorului, care se încadrează în definiția garanțiilor comerciale astfel cum figurează în prezenta directivă, respectă normele armonizate cuprinse în aceasta.

(65) Nicio dispoziție din prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere aplicării normelor de drept internațional privat, în special Regulamentelor (CE) nr. 593/2008 și (UE) nr. 1215/2012 (7) ale Parlamentului European și ale Consiliului.